...VOCATIE/ INVOCATIE LA TRISTETE

Flori matasoase din ganduri...ca niste vitrine segmentate in treisprezece cercuri concentrice...O virulenta a scrisului care taie sub limba cand incerci sa mai spui un cuvant.
Ai avut vreodata momente de stagnare in viata?...Momente in care simti cum pasul tau se poticneste in trotuar?
Incerci sa renunti la Omul Invizibil care se chinuieste sa fie normal...
Simt uneori cum, chiar daca incerc sa renunt la fricile mele, ma aliniez in statuarul moliftier... dar...tot raman descompusa in particule de normalitate.
Nu am vocatia normalitatii....asa cum Cioran nu avea vocatia starii de fericire....dar macar el isi domolea trauma Omului Invizibil prin...expulzarea starilor in scris...
Exercitiu practic, cateodata, pentru ca....asa se mai scurg zaturile gandurilor negative.
Am vocatia tristetii....da...o am...
M-am nascut trista...am iubit trista...si probabil...o sa mor trista.
Nimic din ce am experimentat pana la cei 30 de ani...nu mi-a deschis intelepciunea din piept.
Cateodata ma zbat diminetile ca sa exist....
Viata mea exterioara...privita din afara...e ca un mar mic...rotund....care provoaca cumva pofta.
Insa...lipsa semintelor din mijlocul lui il face amar....
Da...amarul acesta e motiv de subnutritie emotionala.
Ma simt cumva rapusa de o conditie strict personala.
As vrea sa treaca starea...sa tai marul pe din doua si sa ofer pulpa lui zemoasa si extrem de acra viitorului meu.
Nu vreau sa mor in paragina propriei mele neputinte.
Da...poate sunt speriata de viata...dar cine nu e?...Devin cumva precisa si aroganta cand vine vorba sa renunt la tristetea mea.
Eu cred ca sunt indragostita de tristete...si nimeni nu sta intre mine...si ea....nici macar...Eu.:-(